Răspuns :
ST.O. IOSIF (1875-1913) si-a inceput activitatea cu traduceri din Petofi, din care a publicat doua culegeri, in 1896 si 1897. in 1901 venea cu Romante si cantece din Heine, in 1907, cu idila pastorala Dragoste cu toane {Laune der Verliebten, 1806) de Goethe, in 1908 cu Tannhauser si Lohengrin de Wagner, in 1909 cu o culegere de Talmaciri. A mai tradus singur Cidul de Corneille si Wilhelm Teii de Schiller, Lenore de Biirger, Loreley si Grenadirii de Heine, Blestemul bardului de Uhland, Ucenicul vrajitor de Goethe sunt traduceri perfecte, inegalabile. Poeziile originale {Versuri, 1897; Patriarhale, 1901; Poezii, 1902; A fostodata, poem, 1903; Din zile mari, poem istoric, Credinte, 1905; Poezii, 1908; Cantece, 1912) au meritul de a fi intr-adevar originale, adica de a nu imita nici pe Eminescu, nici pe Cosbuc, asimiland cate ceva din amandoi, poate si din Alecsandri, intr-o compozitie proprie. Bucuria de a trai, melancolia usoara, reveria, nostalgia copilariei, amintirea peisajului natal sunt temele sale de predilectie. Era indragostit de muza populara, de legende si basme, de figurile vitejilor, voievozi sau haiduci {Novacestii, Pintea, Gruia, CorbeA), despre care a scris balade lirice, neavand inzestrare epica, dar posedand farmecul evocarii. Remarcabile sunt cele sapte Pasteluri publicate in Convorbiri literare si cele douasprezece Icoane din Carpati, printre care si Doina, in ritmul faimoasei Chanson d automne de Verlaine:
Se tanguiesc
Talangi pe cai, Si neguri cresc
Din negre vai, Plutind pe munti.
Iosif cantajalea dezradacinarii (plecase din Transilvania la 16 anI), mahnirea de a nu fi fost rapsodul celor in suferinta asteptand mantuirea, amaraciunea de a fi fost parasit de aleasa lui (poeta Natalia Negru, devenita sotia prietenului D. AngheL). Blandetea si discretia paralizeaza aproape ultimele lui cantece, resemnate, duioase, mereu nostalgice, evanescente. In colaborarea sa cu Anghel, in versuri si in proza, i se atribuie un rol subsidiar, de secretar. E posibil sa fi contribuit mai mult la traducerea unor poezii de Ibsen si a poemului dramatic Camoens de Friedrich Halm.
OCTAVIAN GOGA
Eu nu-s decat un singur glas din satul pierdut in noapte" scria la Samanatorul in 1901 Iosif, dar va veni odata mult visatul", cantaretul invierii si al dezrobirii. Acesta avea sa fie OCTAVIAN GOGA (1881-1938) de la Luceafarul, cel mai popular poet in pragul secolului XX. Opera sa poetica s-a desfasurat in ceva mai mult de un deceniu, aproape toata inainte de primul razboi mondial {Poezii, 1905; Ne cheama pamantul, 1909; Din umbra zidurilor, 1913; Cantece fara tara, 1916). Vocatia de poeta vates se vede din primele poezii. Intr-o Rugaciune, Goga are puterea de a plange nu propriul rost ci jalea unei lumi robite de veacuri, durerea infricosata" a unui popor umilit Vrea sa fie cuprins de furtuna revoltei pentru a o revarsa in versuri, vrea sa cante cu glas de clopot: in suflet seamana-mi furtuna, Sa-1 simt in matca-i cum se zbate, Cum tot amarul se revarsa Pe strunele infiorate; Si cum sub bolta lui aprinsa, in smalt de fulgere albastre, incheaga-si glasul de arama Cantarea patimirii noastre. impilarea nationala si sociala este motivul fundamental al liricii Iui Goga. El se face exponentul acelor copii ai firii, ursiti din lacrimi si sudoare", al plugarilor vitreg loviti de stapani din care vor iesi mantuitorii de maine. Totul este anuntat insa enigmatic, oracular, apocaliptic:
Se tanguiesc
Talangi pe cai, Si neguri cresc
Din negre vai, Plutind pe munti.
Iosif cantajalea dezradacinarii (plecase din Transilvania la 16 anI), mahnirea de a nu fi fost rapsodul celor in suferinta asteptand mantuirea, amaraciunea de a fi fost parasit de aleasa lui (poeta Natalia Negru, devenita sotia prietenului D. AngheL). Blandetea si discretia paralizeaza aproape ultimele lui cantece, resemnate, duioase, mereu nostalgice, evanescente. In colaborarea sa cu Anghel, in versuri si in proza, i se atribuie un rol subsidiar, de secretar. E posibil sa fi contribuit mai mult la traducerea unor poezii de Ibsen si a poemului dramatic Camoens de Friedrich Halm.
OCTAVIAN GOGA
Eu nu-s decat un singur glas din satul pierdut in noapte" scria la Samanatorul in 1901 Iosif, dar va veni odata mult visatul", cantaretul invierii si al dezrobirii. Acesta avea sa fie OCTAVIAN GOGA (1881-1938) de la Luceafarul, cel mai popular poet in pragul secolului XX. Opera sa poetica s-a desfasurat in ceva mai mult de un deceniu, aproape toata inainte de primul razboi mondial {Poezii, 1905; Ne cheama pamantul, 1909; Din umbra zidurilor, 1913; Cantece fara tara, 1916). Vocatia de poeta vates se vede din primele poezii. Intr-o Rugaciune, Goga are puterea de a plange nu propriul rost ci jalea unei lumi robite de veacuri, durerea infricosata" a unui popor umilit Vrea sa fie cuprins de furtuna revoltei pentru a o revarsa in versuri, vrea sa cante cu glas de clopot: in suflet seamana-mi furtuna, Sa-1 simt in matca-i cum se zbate, Cum tot amarul se revarsa Pe strunele infiorate; Si cum sub bolta lui aprinsa, in smalt de fulgere albastre, incheaga-si glasul de arama Cantarea patimirii noastre. impilarea nationala si sociala este motivul fundamental al liricii Iui Goga. El se face exponentul acelor copii ai firii, ursiti din lacrimi si sudoare", al plugarilor vitreg loviti de stapani din care vor iesi mantuitorii de maine. Totul este anuntat insa enigmatic, oracular, apocaliptic:
Vă mulțumim pentru vizita pe platforma noastră dedicată Limba română. Sperăm că informațiile prezentate v-au fost utile. Dacă aveți întrebări sau aveți nevoie de suport suplimentar, nu ezitați să ne contactați. Așteptăm cu entuziasm să reveniți și vă invităm să ne adăugați la lista de favorite!