Mai adauga si tu cate ceva, iti dau o idee
De cate ori ajung in satul unde locuiesc verii
mei, ma cuprinde un dor si o nostalgie pe care cu greu mi-o pot stapanii.
Mi-aduc aminte de stra-bunica mea si acum dupa
atatia ani. Era tare in varsta cand eu eram de cativa ani. Ma fascina chipul ei
si neasemuita
frumusete ce o caracteriza. Mana ei alba ca varul ma
mangaia usor, ma legana si ma facea sa ma simt cel mai iubit copil de pe
pamant. Se bucura atunci
cand ii aduceam floricele culese de pe camp si paloarea obrajilor
disparea pentru cateva clipe. Atunci se imbujora de fericire, iar chipul sau
brazdat de trecerea anilor devenea luminos ca un soare la asfintit. Ochii ei
albastri ca marea se umezeau de lacrimi de bucurie, dar nu recunostea
nicodata ca plange, imi spunea doar ca e din cauza ochelarilor prin care nu mai
vede bine.
Ce dor imi e de cea mai minunata fiinta de pe
pamant, uneori parca-i mai aud pasii prin curtea casei sale. Ea a fost ca un
inger al copilariei mele.
