Bunica, de Şt. O. Iosif, este o poezie alcătuită din patru strofe a cărei ediţie originală a fost publicată în „Convorbiri literare”, an XXXIV, nr. 8 din 15 august 1900. În Bunica poetul realizează un cald şi frumos portret al bunicii. Frumoasă, în portul de la ţară, torcea, din zori până în seară. Amintirea bunicii este comparată cu o icoană sfântă.
În poezia Bunica este folosită descrierea. Poetul o aseamănă pe bunica sa cu „Duminica preasfântă”, sugerând astfel admiraţia, dragostea, preţuirea şi respectul deosebit faţă de aceasta. Versurile care evidenţiază tristeţea bunicii pentru trecerea timpului şi a tinereţii sunt: „Doar suspina din când în când / La amintirea vreunui gând / Din viaţa ei trecută”.
Prin aceste versuri poetul realizează un portret literar cu accente de odă în care îşi exprimă dragostea, admiraţia şi respectul faţă de calităţile deosebite ale bunicii. Aceste sentimente sunt deosebit de profunde deoarece o aseamănă „Duminicii preasfinte”, iar în faţa ei trăia o sfială ciudată. Intensitatea acestor sentimente este sugerată şi de locuţiunea adverbială „cu dor”, sinonimă cu „pătimaş”, „duios” şi antepusă termenului determinat şi de adjectivul „frumoasă de nespus”, folosit la gradul superlativ absolut.
Aceste sentimente sunt îndreptăţite atâta timp cât bunica impresionează prin ţinuta ei vestimentară, prin frumuseţe, dar şi prin bunătate, bogăţie şi seninătate sufletească, hărnicie, prin truda continuă şi blândeţe.
