Viscolul
Considerat de unii exegeți ca un poet al solarității, al elementarității de sorginte apolinică, prin cultul formei armonioase și prin predilecția pentru unele forme ale vitalismului marcat de un optimism funciar, Alecsandri ne oferă în poezia ”Viscolul” o altă față a structurii sale poetice. Solarității i se opune în acest poem crivățul devastator, pastelul lui Alecsandri se detașează prin dinamismul și rapiditatea cu care se succed imaginile lirice într-o cavalcadă de senzații motorii, vizuale și auditive din care se alcătuiește o panoramă dominată de imaginea învolburată a zăpezii atotstăpânitoare.
Poezia are o structura dublă. O primă parte e dominată de imaginea înghețului, afrigului și a zăpezii (strofele 1, 2 si 3), în vreme ce a doua parte (strofa 4) este dominata de lumină, căldură și confort.
Comparatia din finalul primei strofe „ca nisipurile deste din pustiul African” cuprinde un dublu oximoron cromatic și caloric. Spațiul înghețat și cel torid sunt controlate de aceeași forță eoliană, în ambele situații vântul face să dispară orice formă a umanului, iar natura să fie singura stăpână.
În strofa a doua apar „lupii suri” care înfometați, îndrăznesc să iasă din culcușuri formând pete închise pe albul imaculat al zăpezii.
În strofa a treia imaginile artistice dominante sunt cele auditive. Substantivele onomatopeice „zbiarăt”, „raget”, „țipet”, „nechez răsunător” creează senzația că echilibrul lumii se destramă. Strofa se termină cu interjecția „vai” care dezvălui compasiunea poetului deopotrivă fața de calul și călătorul surprinși pe drum de viscol.
Ultima strofă are ideea specifică pastelurilor lui Alecsandri: prezența tonifiantă a omului care înfruntă cataclismul natural. Imaginea „căsuței drăgălașe” aduce cu sine sugestia unui spațiu ocrotitor, securizant, în care ființa umană se adăpostește de agresiunile naturii din afară și își regăsește echilibrul și confortul ondic.
Exculs la început din natura apocaliptica, omul își presimte în finalul poeziei reintegrarea în structurile universului, reîntoarcerea în sânul unei naturi situate intre elementaritate si formalitate.
