Autorul evoca cu nostalgie intamplarile copilariei si isi aminteste chipul dascalului sau "Domnu' Trandafir". Dascalul era un om deosebit, care iubea copiii, care ii invata multe cantece , rugaciuni si despre trecutul poporului roman.
Comportandu-se frumos, dascalul si-a apropiat copii, acesta devenind parintele si confidentul lor.Intr-un timp zvonindu-se ca va fi mutat in alta comuna peste Siret, elevii s-au sfatuit si au hotarat sa mearga la dascal pentru a-i spune ca pleaca si ei cu dansul. Dragostea pe care le-a purtat-o dascalul elevilor la facut pe acesta sa nu plece si sa ramana impreuna cu ei pentru a-i invata gramatica, punctuatia , invatatura sufleteasca si tot ce trebiue sa cunoasca.
In finalul naratiunii, nostalgia scriitorului atinge cote maxime, cu puternice accente elegiace, evocarea transformandu-se in meditatie, caci tot ce ii este drag si ii mangaie copilaria nu mai exista. Nu mai ramane decat "locul unde a fost o odaie scunda" si unde "odata a trait un om…"
