Cu blana neagră ca de cărbune și o coadă lungă cu vârful pictat în alb ce forma un semn al întrebării elegant, pisica mea își etala trupul durduliu pe biroul de lemn din camera mea, de parcă acesta ar fi fost un podium iar ea era privită de milioane de alți oameni. Avea ochii micuți, iar de la depărtare aceștia puteau fi ușor confundați cu două pietre prețioase de culoarea smaraldului. Când m-am apropiat de ea, își întoarse chipul spre mine, privindu-mă curioasă. Parcă ghicind ce avea să urmeze, pisica porni înspre brațul care îmi era sprijinit de birou, începând alene să-i dea ocoluri, încălzindu-l totodată cu trupul său plăpând și cald. În mintea mea știam că totul este doar un joc actoricesc bine pus la punct, întrucât pisicile sunt viclene și știu întotdeauna cum să obțină ceea ce își doresc. În acest caz, eram conștient de faptul că Toya, pisica mea, tânjește după o porție de mâncare. Când m-am îndepărtat spre frigider, am văzut cu coada ochiului scânteia născută în irișii pisicii. Acum coada i se mișca în stânga și în dreapta cu un nou zel de energie și înainte să-mi dau seama, aceasta mi se încolăcea din nou printre picioare. Am oftat, bucuros totuși că pot vedea îndeaproape comportamentul unei feline: știe ce să facă pentru a obține ceea ce vrea, și nu se dă niciodată înlături.
Și de aceea pisica este o felină cu totul deosebită și tocmai pentru acest motiv pot spune cu mândrie că este animalul meu preferat.
