Poezia Visătorul, de Lucian Blaga, exprimă puterea iluziei şi rolul acesteia în învingerea obstacolelor pe care le întâmpinăm atunci când încercăm să ne depăşim condiţia. Păianjenul care „se frământă”, „se zbate”, „s-azvârle” este simbolul omului temerar, visător care doreşte cu orice preţ să înfăptuiască un act măreţ, acela de a transcede „până-n ceruri”. Visul, năzuinţa joacă un rol esenţial în existenţa individului, determinându-l să ignore existenţa comună, limitată („Spânzurat…”) şi să aspire la un ideal mai presus de puterile sale. „Îndrăzneala” lui îi pune, însă, în pericol viaţa pentru că orice încercare de a trece dincolo de limite este pedepsită de puterea divină. În finalul poemului, eul liric îşi exprimă compasiunea şi admiraţia totodată pentru sacrificiul pe care este gata să-l săvârşească visătorul de dragul unei iluzii: „Se tot zbate îndrăzneţul / şi s-azvârle. / Şi mi-e teamă / c-o să cadă visătorul”. Trăsăturile care încadrează poezia Visătorul în genul liric sunt următoarele: eul liric îşi exprimă în mod direct sentimentele, convingerile, iar modalitatea fundamentală de expunere este descrierea, valorificarea figurilor de stil. În poezia Visătorul, păianjenul simbolizează omul visător, temerarul care se agaţă de o iluzie pentru a-şi lărgi orizontul de cunoaştere. În dorinţa de a-şi îndeplini idealurile, el nu precupeţeşte nici un efort, mergând până la sacrificiul suprem.
