Din albastrul şters al cerului adânc, soarele, alb de fierbinte ce era,
ploua cu foc peste capetele noastre; nici o suflare de vânt nu mişca
aerul învăpăiat; în fâneţe nici un fir de iarbă nu se clătina; chiar
plopul neastâmpărat se liniştise şi, de pe verdele gingaş al foilor lui
încremenite, lumina soarelui se răsfrângea în văzduh ca de pe mii de
mici oglinzi aeriene. Întreaga fire răsufla greu... Cel mult dacă
cosaşul răguşit, locuitor nevăzut al miriştii uscate, şi greierul de
câmp, negru şi sprinten stăpânitor al umbrei din împărăţia îmbălsămată a
florilor, mai ţârâiau a arşiţă!.../ prin marea de flăcări ce se revărsa
peste pământ în miezul arzător al zilelor de vară/ prin porţile larg
deschise, în ograda caselor de ţară
