Intr-o zi călduroasă de vară, un iepure stătea la portiţa culcuşului său. Tocmai atunci trecu pe acolo vulpea.- Bună să-ţi fie inima, dragul meu vecin ! spuse vulpea cu un aer linguşitor.- Bună şi ţie cumătră vulpe ! Ce te aduce pe aici ?- Aş vrea să ne întrecem într-o cursă de alergare. Vecinul meu, lupul cel sur, nu mă crede a fii în stare să alerg mai repede decât tine. Astfel, ma îndemnat să-mi măsor puterile cu tine în poieniţa din mijlocul pădurii. Ce zici, te prinzi ?- După cum ţie voia, cumătră, zise iepurele, înţelegând şiretlicul vulpii de a-l atrage într-un loc fără ascunzişuri, pentru a-l prinde mai uşor.- Atunci rămâne totul stabilit pentru mâine la amiază.- Sunt se acord, cumătră. Ne vedem mâine în poieniţă.- Pe mâine! A venit ziua cursei. Vulpea a ajuns în poieniţă convinsă fiind că iepurele i-a căzut în plasă. Îşi lingea deja botul la gândul frăgezimii pe care o va avea la cină. Însă spre surprinderea ei, iepurele nu a venit la cursă, dormind buştean în una din ascunzătorile sale.După ce aşteptă toată zăpuşeala zilei venirea iepurelui, seara plecă mâhnită că nu şi-a putut pune în aplicare planul.
