Fiind băiet păduri cutreieram este o poezie scrisă de către Mihai Eminescu în anul 1878 și publicată postum.Poezia surprinde un episod din adolescența eului poetic.Discursul eului poetic este la persoana I, marcă a subiectivității, iar verbele sunt la timpuri trecute, dovadă a unor întâmplări deja petrecute.Tabloul vizual și auditiv este realizat printr-o acumulare a detaliilor, având rolul de a accentua lentuarea mișcărilor. Într-o natură paradisiacă, adolescentul lipsit de griji și ocrotit de lumina lunii, divinitate astrală a nopții, se lasă cuprins de magia cântecului pădurii, intrând în lumea visului și a basmelor. În felul acesta evenimentele poetice se preschimbă într-o poveste tipic romantică în care timpul real își pierde tăria, dimensiunile făcând loc fantasticului.Din tei iese „o nimfă a pădurii“, o făptură de vis, de vrajă al cărei portret este surprins cu o acuratețe halucinantă. Frumusețea zânei este una tipică femeii eminesciene, fiind realizată printr-o condensare de epitete și comparații: „ochii mari“, „micul picior“, „păru-i blond și moale ca mătasea“, „grumazul alb“, „trupul ei cel alb“.În ultima strofă, cititorul atent poate sesiza că eul poetic insistă asupra unicității experienței și asupra timpului evenimentului: „si, ah, era atâta de frumoasă”. Interjecția „ah”marchează regretul de pe o altfel de lume, dar mai ales este conștientizat momentul de ruptură deoarece nimfa, pădurea, vârsta adolescenței, toate aparținând unui trecut unic, fascinant care poate reînvia numai prin poezie.
