Chip de om cioplit în timp
Zi de toamnă aproape perfectă dacă jarul dimineţii nu i-ar fi încins într-atâta obrajii ... Şi-n faţa ochilor apar alţi pomeţi ... aproape perfecţi.
Un chip luminos cu privire arcuită sub sprâncene negre desăvârşite. Ochi scăldaţi în zvâcnetul curat al sufletului, ochi- oglindă de viaţă imperfectă, ce lasă verdele lor să pătrundă gândul oglinzii. Şi e atâta cuprindere încât fiecare fărâmă de imperfecţiune se risipeşte-n perfecţiunea cuprinderii.
Acest chip cioplit de timp aduce bucurie şi acum. Pasul său are puterea de a trece prin toamna de jar ca şi ieri. Înalt, subţire la prima vedere, dar legat frumos ca un sprinter care-şi tăinuieşte bine abilitatea, păşind repede şi elegant podiumul vremii care pare o renumită estradă unde locu-i doar al său.
Distincţia sa se simte şi-n mâna ce cuprinde, în degete lungi şi-ngrijite, pe cealaltă.
Întreaga sa fire respiră umbră şi lumină, respiră lupta cu propria sa viaţă.
Şi desăvârşirea pare aproape, dar cum desăvârşirea e doar o părere aici, chipul de om cioplit în timp se-nalţă, aşteptând împlinirea .
