Vacanța mea a început toamna, când totul în jur se metamorfozează în melancolie. Părinții mei s-au gândit să plecăm la munte, să explorăm împrejurimile.
Ce zile mohorâte... Dar totuși
ce peisaje feerice prin pădurea muntelui. Abia așteptam ca ploaia să fugă dintre noi și să răsară câteva raze răzlețe ale bietului soare, care stă
ascuns de atâtea zile sub norii grei și înfuriați. Doream să explorez întreaga pădure, însă eram împiedicată de ploaia care se năpustea fără milă asupra naturii. Arborii parcă plângeau… ce atmosferă tristă. Poteca alunecoasă făcea ca înaintatul să devină o povară, rădăcinile uriașe ieșite din solul umed ne dădeau mari dificultăți, gropile apărute din neștire erau aproape imposibil de urcat... Dar înaintam și nu ne plângeam prea mult.
Drept să spun, aceea a fost cea mai interesantă vacanță de până acum!
