Noapte lucie pe o lume ca din poveşti: copaci de zahăr, câmp de cristal, iaz de oglindă. Şi-n cuprinsul larg, uriaşul policandru al cerului îşi aprinde, una câte una, luminile, ca într-o nemăsurată sală de dans. Vieţuitoarele pustietăţii sunt îmbătate de farmecul acesta: păsările zbor ca ziua; lupul poposeşte pe labe, în hăţişuri, şi priveşte nemişcat; vulpea stă lângă vizuină şi nu se-ndură să meargă la vânat; veveriţa pleacă creangă lângă creangă şi hoinăreşte, ca o deşucheată, pădurea-ntreagă. Iar iepurele a zbughit-o la jucat. Încet, ascultând, ispitind, a ieşit tiptil-tiptil din curătură, şi când a ajuns la margine şi-a văzut întinderea lucie de zăpadă, a-nceput să sară de bucurie:„Poate mai întâlnesc un prieten”, îşi zise iepuraşul.Şi gândul îi răspunse:„Poate mai întâlneşti un prieten...”Şi iar ţupai-ţupai, iepurele sare vesel:„Poate dau şi peste o prietenă.”Şi gândul:„Poate dai şi peste o prietenă.”Şi mergând aşa, iepuraşul cu gândul îşi vorbesc:„Ce lumină, şi totuşi luna încă nu a răsărit.”„...Şi totuşi luna încă nu a răsărit.”„Dar o să răsară.”„...O să răsară.”Şi cum mergea pe marginea unei vâlcele, iepuraşul se opri o clipă să se odihnească. Atunci, de la spate, se ridică, albă şi ea, ca de gheaţă, luna. Stelele păliră; pădurea, copacii, tufele îşi dezbrăcară deodată umbra. Iar iepuraşul împietri de groază: chiar de lângă el, se întinse pe pământ o arătare cu două coarne grozave. După clipa de spaimă, iepuraşul se destinse ca o coardă şi o zbughi la goană, se prăvăli în vale, veni de-a dura ca un bulgăre, se sculă şi iar se rostogoli până jos; apoi o luă de-a dreptul, tăind câmpul. Se opri tocmai în stufaria iazului. Acolo, de-abia suflând, se ghemui cu ochii închişi... Să nu-şi mai vada umbra!
