Eul liric este prezent în poezia ”Emoție de toamnă” de Nichita Stănescu, atât în cadrul cosmic cât și în cel terestru.
În prima partea a poeziei, eul liric se regăsește prin cadrul terestru (”...acoperă-mi inima cu ceva/ cu umbra unui copac...”). Apoi, din acest cadru își ia avânt și ajunge la cel cosmic ( ”Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,/ că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori”). După această bruscă trecere, el revine la planul terestru (”Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,/ iau cuvintele şi le-nec în mare.”). Când credeam că eul liric va rămâne aici, la planul terestru, fiind aproape de sfârșitul poeziei, acesta se reîntoarce brusc la planul cosmic, rămânând acolo...(”Şuier luna şi o răsar şi o prefac/ într-o dragoste mare.”).
Aceste argumente amplifică pendularea eului liric în această poezie, felul cum poetul a știut să manevreze cuvintele astfel încât sentimentel lui să fie transmise direct, prin intermediul eului liri, în cele două cadre, terestru și cosmic.
