Atât, atât de fericit,
Părând eu însumi o lumină
În Universul infinit.Creştin, am înţeles pe dată,
Că cel alături păşind
Era chiar Domnul ce se-arată
Prin semne numai ori în gândPe mare înceta furtuna,
Dragi urme mă-nsoţeau ca-n vis,
Voiam să le sărut întruna
Ca pe-al măicuţei mele plâns.Tristeţea, însă, ca pe-un laur
O am simţit când am văzut,
Că cele două urme de-aur
M-au părăsit, au dispărut.„Nu-ţi mai sânt drag eu, Doamne, oare?!”
L-am întrebat pe Dumnezeu.
Şi-am auzit un glas de soare;
„Te duc în braţe, fiul meu”.Cu Ţara-mi de trudită pâine
Păşeşte, Doamne, -alăturea
Şi dacă merită, Stăpâne,
Tu ia-o-n braţe şi pe ea.
