Soarele scălda cu razele sale blânde pădurea din dealul Vărăriei. Copacii erau proaspeți după ploaia de dimineață. Păreau niște soldați încolonați la raport. Totul în jur mirosea a mentă sălbatică, păsările ciripeau vesele și zburau după gândaci. Veverițele jucăușe săreau sprintene din copac în copac, înviorând atmosfera. Ciocănitorile ieșiseră la căutat hrană prin scorburi și băteau toc-toc, adăugând mai mult ecou pădurii. Izvorul de apă limpede curgea lin, iar câteva căprioare veniră să se adape din apa cristalină. Pădurea era vie, toate vietățile mișunau și-și adunau merinde. Apăruseră și albinele pe florile albastre de cicoare și pe albele margarete, culegând nectarul dulce și bogat. Soarele se înălțase pe cer și umbra deveni mai rară, semn că a sosit amiaza. Copacii falnici rămăseseră singurii paznici ai spectacolului unei zile de vară de august, o zi parfumată cu rășină de brad, acompaniată de glasul de sturzi, mierle, ciocârlii, ciocănitori, de pașii zvelți ai căprioarelor...care se retrăseseră la odihnă.
