Există, fără îndoială, o memorie a locurilor, o memorie anonimă cu izvoare ancestrale, de esenţă folclorică, în răsfrângerile căreia evenimentele istorice se transfigurează hiperbolic, devenind mituri, legende sau tradiţii, cu semnificaţii existenţiale care transcend realităţile originare, de referinţă directă, în perspectiva lor, după expresia unui mare poet, eroii apar ca munţii în amurg... Veneraţia unanimă urcă necontenit spre ei din văile adânci ale aducerilor aminte, învăluindu-le treptat staturile în aburii fecunzi ai închipuirii, ai acelei închipuiri fabuloase care emană din sufletul unui neam întreg şi în ceţurile căreia contururile acestora devin labile, siluetele dobândesc forme fantastice, iar creştetele lor înălţimi uluitoare.
Sintetizând o stare de spirit generală, simţirea, cugetarea şi fantezia unui popor în plin proces de redeşteptare naţională, o publicaţie anonimă din anul 1845, considerată însă de Nicolae Iorga fie opera lui Mihail Kogălniceanu, fie a lui Alecu Russo, constata admirativ că românii îi atribuie lui Ştefan cel Mare tot ce este bun, frumos, măreţ şi eroic: „Orice cetate, orice zid, orice val, orice şanţ (...). Orice pod, orice biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi (...). Orice bunătate, orice aşezământ ale căruia rămăşiţe mai trăgănează până astăzi, orice legiuire omenească, orice puneri la cale înţelepte...”. Se concluziona, în sfârşit, că acest voievod rezumă pentru noi „toate isprăvile, toate monumentele şi aşezămintele făcute în cinci veacuri de atâţia stăpânitori”.
Despre figura lui şi despre uimitoarele sale fapte, istoricul Alexandru Xenopol spunea în 1871, la memorabila serbare de la Putna, că acestea sunt păstrate „mai bine decât în cărţile ce pomenesc de ele, în cel mai mândru din izvoarele amintirii, în sufletul poporului însuşi, învălite în comoară de nesfârşită poezie”. Aici se află, într-adevăr, cel mai mândru şi cel mai durabil monument al marelui nostru voievod; aici a rămas el veşnic viu, când a trecut, prin moarte, în nemurire. Veacurile s-au scurs de atunci peste amintirea sa, amplificându-i mereu strălucirea, adâncindu-i şi mai mult înţelesurile. Eroziunii lor au fost supuse mai curând granitul şi marmura, aurul şi argintul numeroaselor sale ctitorii şi odoare, ştirbind nu o dată miraculoasa armonie pe care el însuşi le-a insuflat-o iniţial şi pe care a luat-o apoi cu sine în mirifica lume a legendelor...
Potrivit unei vechi tradiţii folclorice, după fiecare bătălie Ştefan cel Mare ar fi înălţat câte o biserică. De aceea, credea Ion Neculce, „câte războaie au bătut, atâte mănăstiri cu biserici au făcut”. Aserţiunea, fireşte, nu se confirmă, deoarece în primii nouă ani de domnie, Ştefan cel Mare a purtat mai multe războaie, dar nu a ridicat decât o singură biserică, şi aceea insuficient atestată, la Probota, iar de la fundarea Mănăstirii Putna şi până la înălţarea sigură a următorului edificiu bisericesc, respectiv, între anii 1466 - 1487, s-au mai scurs încă doua decenii, răstimp în care, de asemenea, nu a construit decât o singură biserică, la Rîmnicul Sărat, deşi în acest interval s-au desfăşurat cele mai multe şi mai înfricoşătoare dintre bătăliile sale.
Se răsfrânge totuşi în această tradiţie profund populară o realitate, un mod specific de compensare, pe plan spiritual, a unor acţiuni distrugătoare, impuse, la un moment dat, de vicisitudinile istoriei, unui popor prin excelenţă paşnic şi constructiv. Echilibrul structural fiind violentat, aspiraţia spre starea iniţială se obiectivează astfel în proiecţia virtuală a unor forme arhitectonice armonioase, raţionale, capabile să medieze comuniunea cu Providenţa şi să restabilească echilibrul vremelnic stricat.
Sânt însă şi legende în cuprinsul cărora asemenea edificări preced evenimentele dramatice, având menirea să atragă preventiv de partea ctitorului milostivirea divină în eventualitatea producerii lor, după cum, uneori, unul şi acelaşi edificiu apare construit - în multiplele lui legende - când înainte, când după, când între două evenimente, din care unul reprezintă o înfrângere, iar al doilea o biruinţă, mediată întotdeauna în mod miraculos de iniţierea construcţiei respective.Însăşi Mănăstirea Putna, cea mai importantă ctitorie religioasă a lui Ştefan cel Mare, apare în legendele sale şi într-o situaţie şi într-alta. Se spune astfel că, odată, într-o noapte foarte întunecoasă, pe când Daniil Sihastru se ruga în adâncul chiliei sale de pe valea Viţeului, iar afară se amestecau urletele lupilor cu mormăiturile urşilor, ar fi sosit la el, să-i ceară găzduire, Ştefan-Vodă, care, întorcându-se de la o vânătoare din munţi, s-ar fi rătăcit prin partea locului. Cu acel prilej, bătrânul sihastru, având sfat de taină cu voievodul, 1-ar fi înduplecat să ridice în apropiere, pe frumoasa vale a Putnei, o mănăstire, „pentru ca Dumnezeu sa-i ajute la toate treburile lui”.
