Copacii parcă mă imbratisau intr-o strâmtoare fatală. Frunzele dese îmi acopereau privirea, iar poteca dispăruse. O ceață rece ma cuprinse și strigatele mele erau înghițite de croncanitul corbilor.
Deodată mă scuturasem parcă de toate visele mele de copilandru zbuciumat. Și totuși o rază de speranță ma orbi în groaza rătăcirii mele...., atât de tare încât clipind mai des, un ochi de cer albastru însenină coșmarul pădurii mele. Eram întins pe iarbă la umbra unui falnic nuc. Bunicul mă scutura să mă trezesc. Era târziu și trebuia să mergem înapoi spre casă. El culesese nuci în timpul somnului meu rătăcitor din pădurea deasă. Ce bine era și ce proaspăt mirosea aerul verde al nucilor din jurul nostru!
