Era o zi de vară minunată. Soarele, regele cerului, strălucea puternic, trimițând razele lui de foc spre pământ. Norișorii de vată pluteau precum niște corăbii, iar păsările plonjau printre ele alintând văzduhul cu aripile lor. Vântul cald, adia ușor, mângâind cele mai înalte vârfuri ale munților... ale Carpaților.
Acești munți erau adevărații zei ai pământului, acoperind valea cu umbra lor... precum un văl de ceață. Pe vârfurile lor abrupte nu se mai zărea nici o vietate, doar câteva fire de iarbă. Chiar și după ploaie, tunete, fulgere sau furtuni, munții au rezistat peste o mie de ani. Ținuți în chingile aprige ale naturii, au rămas nemișcați ca și cum ar fi dintr-un alt univers.
