Un vant rece si o ploaie biciuitoare i-au adus aminte codrului ca a sosit toamna ruginie. Rand pe rand frunzele sale s-au ingalbenit si au cazut formand covor cald, moale si ocrotitor pamantului si micutelor vietuitoare ce-l populeaza. Odata cu frunzele, crengutele mai firave au cazut si ele, pierzandu-se triste prin curcubeul tomnatic de la sol. Stoluri de pasari, brazdeaza cerul si innegureaza zarea, rotindu-se si luandu-si ramas bun de la pritenul lor , batranul codru. El le striga si le cheama inapoi cu toate ca stie ce frig indura el pana le revede si ce tribut ar trebui sa plateasca ele. Se va consola ca nu ramane chiar singur si ca-i vor tine de urat veveritele, caprioarele, lupii si cucuvelele. Cand vantul le va alunga si pe ele in vizuini, codrul va imbratisa cerul ci varful muntilorsi va vorbi cu stelele si luna. Izvoarele ce-l brazdeaza ii vor ingheta radacinile, dar va rezista si se va inalta din ce in ce mai maret.
Acesta-i codrul tomnatic ce ma fascineaza an de an.
