Nu numai contextul dar şi titlul ar justifica ipoteza, dar poezia se îndepărtează de impulsul iniţial, lucru mai puţin observat, şi se adresează mai degrabă unor interlocutori imaginari, decât unor critici reali. Eminescu nu dă un răspuns propriu-zis ci îşi formulează câteva interogaţii şi dă glas dilemelor şi incertitudinilor sale cu privire la arta poetică. Faimoasele versuri: „Unde vei găsi cuvântul / Ce exprimă adevărul?” reprezintă o constatare de ordin general, dar şi o chinuitoare întrebare pe care şi-o pune lui însuşi. Referitor la relaţia dintre „adevăr” şi cuvântul care să-l exprime, Eminescu nu are în vedere sensul obişnuit, global - denotativ al termenului, ci adevărul interior, mai bine zis autenticitatea trăirilor şi stărilor sufleteşti, şi posibilitatea de a le transpune fără a le altera sau falsifica, în poezie: ,,Pentru-a tale proprii patimi, / Pentru propria-ţi viaţă, / Unde ai judecătorii, / Ne-nduraţii ochi de gheaţă?”. Eminescu a înţeles foarte exact solidaritatea nivelelor limbajului artistic, faptul că între sens şi cuvântul poetic există un raport de necesitate, şi nu întâmplător. În terminologia actuală am spune că dacă semnul lingvistic este - după Saussure - convenţional, între semnificant şi semnificat fiind o conexiune arbitrară, semnul poetic este motivat, semnificatul şi semnificantul aflându-se într-o legătură determinativă.
