O alta zi tarzie de toamnă. Pornesc,ca de obicei,bucuroasa si inviorata de racoarea diminetii pe taramul toamnei pt a indeparta norii pufosi de ceata,jucandu-ma printre frunzele ruginii.
Am plecat sper padure si uitandu-ma in jur,vedeam multa tristete. Un vânt linistit aducea miresme de toamna. Drumul catre padure mi se parea din ce ce in mai lung,dar am ajuns. Ma uitam in jur si nu-mi venea sa cred ca anii au zburat ca gandul meu,care cutreiera amintirile din copilarie. Nu-mi venea sa creed ca trebuia sa parasesc casa parinteasca,pentru a-mi relua studiile in strainatate..toate aceste lucrui imi provocau tristete.
Toate imi aduceau aminte de zilele din casa parinteasca. Aici imi era locul,dar trebuia sa plec. Codrul parca imi vorbea cu un suierat puternic. Atunci,o lacrima cade pe obrazu-mi rece si pustiit de mangaiere. Durea..durea mult,dar mama imi spunea asa: ” Zambeste atunci cand doare mai mult.” Am zambit si am inchis ochii. Trebuia sa fac ceva cu viata mea. Am zambit gandindu-ma la mama si am plecat mai departe trecand chiar peste cele mai dureroase clipe ale vieții.
