Peste tot se zareau ghetari imensi, altii mai mici sau pur si simplu bucati de gheata plutind in deriva. Primul gand care mi-a venit in minte a fost: „Ce aglomeratie este pana si in Antarctica!” Dar incepand sa studiez mai bine am realizat ca este o aglomeratie organizata: nimic nu pare nelalocul lui, nimic nu pare sa foloseasca inutil spatiul acordat!
De fapt totul in jurul meu parea ca se inlantuie intr-un mod natural de cursiv! Micile bucati plutitoare, desprinse probabil din acei ghetari imensi aflati la orizont, dansau in jurul vaporului apropiindu-se, apoi departandu-se silentios unele de altele. Unele se desprindeau de batalion si se departau de parca ar fi urmat un curs bine stiut: de parca acolo trebuiau sa ramana. Altele se zareau solitare la orizont de parca isi doreau singuratatea, izolarea.Si apoi am inceput sa fac poze. Un moment crucial in care, tot facand poze in stanga si in dreapta, ma intrebam daca o sa-mi ajunga oare cardul de memorie! Ma rugam sa nu mi se descarce ca prin minune aparatul pentru ca totul merita fotografiat in Antarctica: pentru ca nu exista nimic asemanator, pentru ca era atata frumos in jurul meu incat simteam cu infrigurare ca trebuie sa surprind totul, absolut totul!Nici o forma identica cu alta, nici un alb identic cu altul, nici o crapatura identica cu alta! Si gandeam: „ce simt cromatic, ce ochi pentru detaliu, ce precizie in forme, fascinanta lucratura a naturii!”
