Garabet Ibraileanu, Studii literareEminescu este nu numai cel mai mare scriitor român. El este o aparitie aproape neexplicabila în literatura noastra. El a cazut în sarmana noastra literatura de la 1870 ca un meteor din alte lumi. Intâmplarea a facut ca unul din cei mai mari poeti lirici ai secolului al XIX-lea, secol atât de bogat, cel mai bogat în lirici, sa se nasca la noi, într-un colt din fundul Moldovei.Iar daca ne gândim la calitatea pura si profunda a lirismului sau, daca ne gândim la faptul ca Eminescu a aparut într-o literatura fixata, daca ne mai gândim ca el a avut de luptat cu mizeria, cu boala, cu obtuzitatea mediului si rautatea oamenilor, daca mai adaugam ca opera lui, creata în conditii asa de grele, a fost înfaptuita pâna la vârsta de treizeci si trei de ani, pâna la vârsta când un poet de o asa puternica gândire abia începe sa devina ceea ce e menit sa fie, – atunci poate avem dreptul sa spunem ca în Eminescu natura crease pe cel mai mare liric modern si ca, geloasa de propria-i opera, i-a placut sa sfarme de timpuriu minunata oglinda în care s-a rasfrânt atât de încântator.Impresia, cu nimic comparabila, pe care Eminescu o face asupra cititorului se explica, credem noi, printr-un caracter special al poeziei lui, pe care ne vom încerca sa-l definim în rândurile urmatoare.Am observat altadata ca poeziile lirice ale lui Eminescu sunt fara “subiect” si ca, ceea ce e aproape acelasi lucru, Eminescu n-are poezii ocazionale.Eminescu nu cânta incidentele unei iubiri, ci iubirea; nu cânta farmecele unei femei, ci femeia; nu ne da crâmpeie separate din natura, colturi de peisaje, ci ceea ce este mai general în natura. Ca pentru a reda generalul, utilizeaza culori ale particularului, aceasta se întelege de la sine. Da ceea ce vrea sa ne dea e generalul, iubirea, femeia, natura.
