Începutul poeziei îl prezintă pe vodă, curaj și fără teamă de moarte, făcând dreptate printre păgâni cu al lui „fulger”, metaforă ce sugerează sabia acestuia, având oștirea română în urma sa. Băgând spaima-n turci, însuși fulgerul Sinan este văzut într-o postură grotească, căzut într-o baltă. Pasa Hassan, în antiteză cu Mihai Viteazul, este prima oară zări la poalele pădurii, aplicându-și strategiile și dându-i ordine lui Mihnea să atace prin spatele românilor. Deși soldatul său îi ascultă ordinele și pornește la luptă, Hassan rămâne ascuns, departe de drum, protejat. Văzând acestea, vodă își alege doi oameni de nădejde și pornește spre „glotă”, învingând-o. Cuprins de uimire și mai ales de groază, Pasa, „negru-pământ”, nu înțelege ce se întâmplă. În următoarea clipă, turcul este zărit de Mihai, care îl provoacă la o luptă cinstită, în care unul dintre ei va muri sigur. Speriat, Hassan fuge mâncând pământul și, cu ajutorul lui Alah, ajunge în tabăra sa, unde se jură să nu mai facă de frică nimic timp de o lună.
