Intr-o dupa amiaza,de iarna friguroasa,rataceam singur prin padurea satului incercand sa-mi oglindesc ochii in linistea ei si aducandu-mi aminte de miresmele ei de altadata.
Mergand pe cararea pe care numai eu o stiu,stingher urmaream cerul dar si pamantul.Deodata am tresarit ,privind peste coroanele copacilor golasi,un uliu se rotea cautand ca si mine ceva.Eram doar noi doi in linistea adanca a padurii.Amagitor,m-a privit din inaltul cerului parand sa ma intrebe de ce pasii ma poarta in raiul sau.Orgoliul nu-mi dadea pace sa-l sfidez.Parea ca ma urmareste ca o prada,il admiram si totodata il uram.El avea aripi,putea sa zboare,netulburat,linistit,liber si fara ganduri,fara griji,fara efort.La un moment dat,a planat aproape de mine si m-a intampinat scanteietor.Imi cerea sa plec,dorea ca el sa fie singurul rege al padurii in acel moment.Privirile ni s-au incrutisat si ochii neimblanzitori ai uliului m-au determinat sa ma plec,sa ma intorc din drum pe aceeasi carare.
El m-a privit cu o ultima sclipire a ochilor sai mari si-apoi si-a luat avant spre inaltimi.Era fericit si eu la fel,l-am inteles.Linistea paduri se revarsa netulburata peste iarna neimblanzita.
