Simţim în ele un Tonitza cu ochi şi suflet de copil. Un Tonitza despre care puţini au aflat. Un Tonitza în biserica Mănăstirii Durău, unde i-am admirat opera, de exemplu. Sau un Tonitza firav, doborât de boală şi de neajunsurile materiale. Am descoperit şi ultimele rânduri pe care le-a înşirat pe hârtie acel braţ, acele degete care cândva trasau contururile de aur ale catedralelor, acea palmă care lumina ochii sfinţilor. Ochii melancolici de copii, pe care Tonitza îi făcea să clipească pe pânză. Smaralde de cristal, o lume a naturii şi a purităţii. Turnaţi în aur, ochii de copil ai lui Tonitza sunt unici, sunt ochii lui de fapt.