-Domnule Grigore Vieru, cum e să trăieşti fiind un simbol?
-Nu ştiu dacă sînt sau nu cu adevărat un simbol. Ştiu însă că am trăit întotdeauna în afara lui – acolo unde-i furtună, viscol, ţunami...
-Poezia e un chin sau o terapie?
Poezia este un chin pentru cei lipsiţi de har şi o suferinţă pentru cei chemaţi pentru poezie. -Ce credea despre viaţă Grigore Vieru la 14 ani, la 25, la 40 şi la 70 de ani?
-La 14 ani, flămînd fiind, credeam că nu există pe lume nimic mai bun decît o bucată de pîine. La 25, îndrăgostit fiind, credeam că nu există nimic mai frumos pe lume decît iubirea, la 40 mai credeam în iubire, iar la 70 cred că nu există nimic mai tulburător decît viaţa în general, fie că eşti flămînd, fie că nu ţi-ai găsit dragostea pe care ai visat-o.
-Care e emoţia ce vă domina atunci şi acum?
-De prin 47 mi-e frică de foamete. Cu alte cuvinte, mă tem de moarte. Viaţa este o necontenită frică de moarte. La 70 nu te mai temi de nimic, aştepţi cu seninătate moartea. Şi nici ea nu se mai teme de tine.
-Poezia este o meserie egoistă – dacă -eşti cinstit cu tine însuţi, atunci răneşti orgoliul şi sensibilitatea celor apropiaţi. Iar dacă le intri în voie, poezia devine un fals. Cum procedaţi, de obicei dvs?
-Adevărat, poezia este într-un fel, expresia unui egoism intim, ca să zicem aşa. Dar numai în momentul zămislirii ei, după naştere, ea trebuie să devină un bun colectiv. Altfel, riscă să devină un fals.
