Dintre toate păsările care înfruntă rigorile iernii specifice climatului nostru temperat continental sau care poposesc aici numai pentru vărat, cucul ocupă în tradiţiile populare un loc cu totul privilegiat. Nu există în ornitologia românească o altă pasăre căreia poporul să-i fi dedicat atâtea legende, poveşti, cântece şi proverbe.
Cucul nu este o pasăre cântătoare şi nici nu încântă prin coloritul penelor sale. Ca înfăţişare este un uliu în miniatură. Fiind o pasăre mică, aportul ei la distrugerea dăunătorilor este neglijabil. Îşi depune ouăle prin cuiburile altor păsări, iar puii săi, mai robuşti, îşi răstoarnă fraţii vitregi peste marginile cuibului pentru a profita de un surplus de hrană şi a se dezvolta mai rapid. Cucul nu-şi face cuib, nu-şi cloceşte ouăle şi nu-şi hrăneşte puii. Fiind simbolul primăverii, al timpului frumos şi al dragostei pătimaşe, poporul îi iartă totul. În povestiri de o rară frumuseţe, cucul apare antropomorfizat: argat, slugă, tâlhar, haiduc, părinte, soţ, amant, etc. Această pasăre ar fi puţin cunoscută în folclorul românesc dacă prin comportamentul său, începutul şi sfârşitul cântatului la date fixe, nu ar marca succesiunea a două importante fenomene astronomice: echinocţiul de primăvară şi solstiţiul de vară: „Şi cucul, cum a sosit şi i s-a dezlegat limba, îndată începe a cânta, şi cântă necontenit de la Bunavestire (25 martie, sărbătoare aflată în imediata apropiere a echinocţiului de primăvară) până la Sânziene sau până la Sânpetru (sărbători în preajma solstiţiului de vară)". Conform tradiţiei, la Sânziene cucul se îneacă cu orz şi, nemaiputând cânta, se preface în uliu până în primăvara viitoare.
