Artistul, chiar în singurătate fiind, are nevoie de prieteni, de o înţelegere sufletească
George Meniuc
Artistul literar, aflându-se în picul creaţiei, deschiderii a unei culori noi, simte mereu un zbucium interior care îl urmăreşte ca un blestem, ca o taină ce cere a fi descoperită, ca o simţire lăuntrică de o importanţă vitală ca aerul, apa şi lumina; fără de care eşti doar o simplă umbră a cărei reflecţii reprezintă un suflet pustiit ce rătăceşte singur în căutare de linişte. El nu poate să accepte o astfel de soartă, căci dacă am defini soarta, am spune că ea este o condiţie de viaţă descrisă de un drum al vieţii într-un ecosistem format din două lumi(interioară şi cea exterioară), ele fiind două forme diferite, însă mereu într-o interdependenţă continuă. Scriitorul în singurătate se simte izolat doar în lumea sa interioară: el nu are cu cine vorbi, nu are pe nimeni aproape ce l-ar putea asculta şi astfel a-i susţine puţină linişte măcar până seara viitoare, căci este imposibil de a ignora total acest zbucium, după cum am mai spus, el este un adevărat blestem, se frământă ca urmărit de blestem până când nu va dezvălui gândurile sale lumii întregi, o condiţie a omului de creaţie fără de care nu-şi vede rostul; dar de ce să spunem că artistul are nevoie de singurătate şi linişte amorţitoare pentru a crea esteticul? Sigur, arta cere linişte şi implicaţie maximă cu tot trupul şi sufletul creatorului, dar care este sursa de inspiraţie a artistului? Natura, lumea, lumina, sunetul, într-un cuvânt frumosul - sunt principalii generatori de artă, care pot fi expuse datorită senzaţiei, capacitatea corpului uman de a percepe obiectele cel înconjoară, aceştia sunt factorii care impun omul de creaţie să lămurească lumii ce simte, ce vede, cum înţelege lăsând o mare comoară pentru cei ce doresc să o dezvăluie.
Dacă vorbim că principala sursă de inspiraţie este lumea înconjurătoare, tot spaţiul în care se află artistul, atunci în această lume exterioară creatorul nu este singur, el este înconjurat de propria complexitate creatoare şi ea se manifestă din plin; el soarbe mesajul transmis de lumea exterioara şi o importă în cea interioară pentru ai perfecţiona conţinutul, fiindcă tot ce vedem şi sesizăm o facem cu ajutorul unui aparat de funcţie non-stop pe nume raţiune a sufletului; o unicitate de care dispune fiecare din noi, însă nu fiecare are acces la ea; e foarte important de a te înţelege pe tine însuţi ca apoi să-ţi zici: totuşi e minunat să fii geniu de creaţie , toţi suntem genii, însă nu va vedea nimeni în noi un geniu, fiindcă noi înşine nu avem ochi pentru a ne desoperi; perioada în care trăim astăzi este cea a tentaţiilor ce are foarte puţin comun cu raţiunea sufletului. Tentaţia este o formă aparentă, nonvalorică cu o existenţă mizeră, de moment.
Artistul pentru a crea are nevoie de un ansamblu bogat de idei pe care le poate sesiza, după cum am mai spus, în obiectele ce îl înconjoară, sau din practica sa de viaţă, din relaţiile sale sociale; ideea nu rezultă din singurătate, ideea apare în urma unui raport între două sau mai multe lucruri, necesită legături directe între fapte; de asemenea se pot naşte idei din alte idei, asemenea a două teoreme demonstrate în urma cărora se deduce o a treia teoremă. Astfel, artistul de creaţie descoperă ideile sale în fenomene care de la prima vedere nu au nici o importanţă, însă luate în raport cu alte obiecte sau puţin schimbate - află ne-descoperitul. De exemplu: să luăm două fenomene ca răsăritul şi apusul soarelui. De la prima vedere pare ceva obişnuit, ceea ce poţi admira de zi cu zi, însă dacă cineva le va schimba cu locul, adică, te vei culca la ora obişnuita, dar nu te vei trezi dimineaţa ci seara când soarele apune şi vei fi întru-totul încrezut că e dimineaţă vei simţi îndată că ceva sa schimbat, că e o dimineaţă neobişnuită, soarele îţi va fura atenţia, un soare pe care nu l-ai descoperit niciodată, un răsărit de apus neobişnuit.
Astfel se nasc ideile, apoi şi creaţia.
Dacă ar exista o recetă de creaţie, cred că ar avea aspectul: într-un vas se pune o bucăţică de mediu ecosistemic peste care se toarnă 2, 3 picături de raţiune urmată de un şuvoi subţire de înţelepciune şi adevăr. Timp de câteva clipe se depistează semnalul analitic al compusului(partea cea mai complicată). Ideea se fixează alături de alte idei rezultate din alte reacţii. Ansamblul de idei formează o artă de creaţie.
