Pe un strat gros de muschi statea intinsa o caprioara. Alaturi, cu botul pus pe spatele ei, statea iedul ei. Mama il mangaia, lingandu-i blanita matasoasa. Era mahnita, caci trebuia sa se desparta de el, acum era mare il intarcase deja. Trebuia sa invete sa se descurce singur. Ea voia sa-l lase printre stancile ce se vedeau departe. Stia ca acolo ar fi fost ferit de lupi si de vanatori. Drumul pana acolo era plin de primejdii si caprioara incepu sa fuga in salturi, pentru a vedea daca iedul poate sa tina pasul cu ea.
Iedul se tinu dupa mama lui, dar caprioara se opri din fuga atunci cand trebui sa strabata o padure. Merse incet, din loc in loc, pana ajunse in inima padurii. Au mai mers ei mult, pana cand au ajuns intr-un luminis. Iedul sari, bucuros, inainte. Chiar atunci, caprioara zari ochii stalucitori ai lupului, de sub un brad. Mama striga atunci din tot sufletul si sari in mijlocul poienii, ca sa atraga atentia lupului asupra sa. Lupul, vazand prrada mai mare uita de ied.
Din gara lupului, cu o clipa inainte de a muri, caprioara zari iedul cum se ascunde in inima padurii.
