Dacă nu știam vreodată ce să fac, și lucrul acesta se întâmpla prea des, făceam totul altfel decât această ultimă categorie de oameni.
Și totuși săvârșeam prostii nenumărate.
Mătușă-mea, care m-a crescut după moartea mamei și pe care n-am încetat niciodată s-o consider o femeie demodată și genială (reușea dintr-o biată pensie să ne hrănească pe amândoi, ba să ne și îmbrace!), nu cunoștea, din fericire sau ba, niciun postulat din ale pedagogiei, și singura îndrumare de viaţă pe care mi-o putea da suna, din gura ei, cam așa: fă ce fac oamenii deștepţi și n-o să dai greșniciodată.
De-aș fi știut care-s deștepţii!
Proștii îi recunosc doar pe-ai lor, deștepţii… știu ei pe cine să laude…
Dar nici prost nu mă socoteam, și tocmai asta mă îngrozea!
În cele din urmă, am făcut și eu cum procedează toată lumea: am hotărât să mă consider un om înzestratși deștept și m-am fixat pe poziţia asta cu fermitatea și tenacitatea unui brad pe o stâncă.
De atunci am început să fac prostiile conștient…
