Era pe la sfârşitul lui august. Pădurea Petrişorului, bătrână şi nestricată de mână de om. Desfăşura tăcută bolţile de frunzişuri. Urca domol coline trăgănate, se ridica departe într-un pisc prăpăstios. Vârful căruia săgeta spre cer un brad vechi, care vestea cel întăi, printr-un şuiet adânc, sosirea vânturilor. Aşa urca lin spre asfinţit. Pe cerul răsăritului soarele începea să-i pătrundă ascunzişurile. SPER CA TEAM AJUTAT