Încerc să evit ceea ce în engleză se cheamă cuvinte dificile sau cuvinte de dicţionar. Fac tot posibilul să le evit. Şi cred că cea mai bună carte a mea de povestiri e ultima pe care am scris-o, Cartea de nisip; în ea nu există nici un cuvânt care să-l încurce pe cititor. Povestirile sunt spuse simplu, deşi ele nu sunt deloc simple, pentru că nu există lucruri simple în univers; totul este complex. Eu le deghizez în povestiri simple. De fapt, le rescriu de nouă-zece ori, până când îmi dau sentimentul că au fost scrise într-un mod neglijent. Încerc să fiu cât se poate de banal.”share:Dar nu e banal, nu are cum: cuvintele sunt aşa de scuturate de rescrieri, că pun pe tavă sensuri mult mai curate – ai senzaţia că păşeşti în vârful degetelor de pe o pietricică perfectă pe alta, că vezi lucrurile mai de sus, mai atent. Săptămâna trecută, la FILB, s-a vorbit despre proza scurtă, despre povestiri. Adevărata proză scurtă, spunea energicul croat Roman Simić, este cea care în jumătate de pagină îţi poate aduce o lume – l-a citit sigur pe Borges.Prima jumătate de pagină din fiecare dintre cele 13 povestiri te introduce într-o lume. “Sunt scriitor de povestiri fanatastice”, se aude o voce – poate şi famtastice, poate şi mai mult utopice, distopice. Despre ce sunt ele? Despre întâlniri, călătorii în viitor sau în trecut, despre experienţe, despre timp, despre darurile unei vieţi, despre melancolie, fantastic, imparţialitate, singurătate, cuvânt. Sunt livreşti (There are more things, în memoria lui Howard P. Lovecraft) atât cât aceste referinţe să nu te încurce, să le crezi tot din vis.Le vei regăsi pe toate rezumate în epilog de însuşi autorul lor! Atât de atipic şi atât de natural! Acum finalul e cumva completat, şi ce dacă? Senzaţia de ireal rămâne, de voce de dincolo de timp care povesteşte. Ce contează atâta timp cât:http://www.bookaholic.ro/wp-content/uploads/2014/04/marius-chivu-102x68.jpg
