Am început să mă gândesc la asta, mai ales că aflăm încă din copilărie că o călătorie te duce spre cunoaştere - nu pleacă oare mai întotdeauna Făt Frumos, un tânăr răsfăţat şi lipsit de griji, peste mări şi ţări, la unchiul său care are nevoie de un urmaş să-i conducă împărăţia sau să o salveze din ghearele cine ştie cărei fiinţe nepământene pe Ileana cea frumoasă? Şi nu este pus în situaţii în care nu s-a mai aflat niciodată până atunci, din care iese cu greu, dar cu bine, călit şi pregătit pentru viaţă, mai cunoscător într-ale păcatelor şi relelor de pe pământ decât tatăl său însuşi, cel care şi-a trimis fiul să se pregătească pentru viaţă?
Când pleci într-o călătorie cu cineva trebuie, în primul rând, să-ţi faci bagajul şi automat vezi ce înseamnă pentru tine şi pentru cel cu care pleci lucruri esenţiale. Aşa ajungi să descoperi despre prieteni vechi, dar şi despre rude cu care nu ai mai plecat niciodată în călătorie, lucruri pe care nu le ştiai. Te cunoşti mai bine pe tine, dar şi pe cel de lângă tine dacă vizitaţi multe locuri. Atunci ai receptivitate maximă. Într-o călătorie avem în jur oameni noi, locuri pe care trebuie să le descoperim şi începem să analizăm, să observăm, pentru a învăţa, a ne proteja, a admira.
Călătoriile sunt exclusiviste şi irepetabile. Oamenii trăiesc aceeaşi experienţă. Rămâi fără bani pentru că nu-ţi merge cardul, încurci drumul şi ajungi pe un câmp care nu se mai termină, te întâlneşti cu personaje bizare de care râzi mai târziu. Astfel de experienţe leagă, se creează amintiri şi un soi de complicitate între cei care le împart. Când îţi aduci aminte te raportezi imediat şi la persoana care a fost lângă tine şi legătura devine mai strânsă.
Călătoria e o formă de cunoaştere, de complicitate, de transparenţă. Călătoria este experienţa iniţiatică, te apropie de oameni, fie buni sau răi, este cea mai simplă modalitate de a judeca şi clasifica în sistemul tău de valori o cunoştinţă, un prieten, poate chiar o rudă...
