Într-o bună zi, substantivele cad de acord că au obosit să fie folosite neîncetat de oameni. Unele dintre ele se tem că își vor pierde din frumusețe și din sens dacă oamenii vor continua să le foloseasca atât de mult. Drept urmare, substantivele cad de acord să găseasca niște înlocuitori, niște cuvinte care să poată fi folosite în locul lor. (poți descrie cum îi anunță substantivele pe oameni de invenția pronumelor. Și cum pronumele ține locul unui substantiv, lumea avea impresia că pronumele sunt doar niște părți de vorbire, doar niște cuvinte. Puțini știau că ele formează o familie cât se poate de organizat:
Pronumele personal (eu, voi, el…) este tatăl, strict si sever, care spune clar despre cine vorbește.
Pronume personal de politețe (dumneavoastră, dumneata…) este mama, mai blândă și mai gingașă, atentă la sentimentele celor din jur.
Pronume reflexiv (se, sine, își) este fiica înțeleaptă care reflectă la propria persoană înainte de a se interesa de ceilalți.
Pronume posesiv (ai mei, a sa, al său) este fiul răsfațat, care are impresia că totul i se cuvine, că orice își dorește trebuie să fie al său.
Ok...și mai departe îți poți imagina tu, pentru fiecare tip de pronume, ce rol ar putea juca în marea familie (frați, unchi, veri… etc.):
Pronume de intarire (însumi, înșivă)
Pronume demonstrativ (acesta, aceasta, același)
Pronume interogativ (cine, ce, care, cât)
Pronume relativ (care, ceea ce, cine)
Pronume nehotărât (unul, cineva, oricare, vreunul, altul)
Pronume negativ (nimeni, nimic).
Sper că te ajută. Baftă.
