Incipitul este, de fapt, un monolog al indragostitei, exprimarea dorintei acesteia de a retine atentia poetului, de a-l face sa isi uite gandurile si sa caute fericirea imediata, cea reala, concreta. Finalul apartine eului liric, poetului care, desi atat de adancit in "stele/ Si-n nori si-n ceruri nalte", dupa disparitia subita a iubitei, mai mult o creatie a imaginatiei sale, recunoaste ca "iubirea" a murit si "Totusi este trist in lume", deci intre incipit si final este vorba de o relatie de simetrie, des intalnita in poezia eminesciana.
