„A părut o figură foarte vie a mişcării noastre literare, un temperament original, amestec de boem şi dandi, purtător de steag al tendinţelor de înnoire în lirica românească, după Macedonski, Ştefan Petică şi Iuliu Săvescu, înaintaşii cărora le-a adus uneori omagiul său. Nimeni din câţi l-au cunoscut, l-au auzit citindu-şi versurile pe scenele pe care apărea cu plăcere sau numai l-au văzut trecând înfăşurat în marile lui şaluri colorate, nu va putea uita pe artistul independent în persoana căruia s-au concentrat timp de aproape patru decenii lozincile modernismului literar; monologul lui exploziv făcut din vervă paradoxală şi cinică va lipsi de aici înainte acelora care se obişnuiseră să vadă în el un camarad sau un înaintaş. Formula lui literară şi umană era aproape în întregime constituită curând după 1900 când, în urma celor câţiva ani petrecuţi la Paris, gustul său fusese definitiv cucerit de poeţii simbolişti şi de acei versificatori în acelaşi timp rafinaţi şi populari, de tipul lui Aristide Briand, care, în fiecare seară, risipeau spiritul lor scânteietor în renumitele taverne literare ale Metropolei, la „Chat Noir” sau la „Noctambule".
(Tudor Vianu, Ion Minulescu al posterităţii)
