Cu ochii mici si parul alb de vreme sta pe prispa rece asteptand sa-si vina nepoti.Ea doarme cu gandul sa nu se fi intamplat ceva copiilor ei,dar cei mai rau,bunicul nu mai este,si sta singura si plange suspinand.Poc!Face usa repede.Bunica tresara de pe prispa...
-Bunico!si o sarut pe obrajii rosii ca bujorul.
Ochi ei straluceau din ce in ce mai tare si o lacrima ii curge pe obrazul ars de soare vazandu-si nepotii.Biata mea bunica sta si ne asteapta mereu cu mancarea pusa pe masa,mii si mii de feluri de bucate,dar cel mai greu este ca nu mai poate trai in singuratate.
