Iubirea la Eminescu reprezinta mai mult un ideal, o aspiratie in lirica de tinerete, mai tarziu transformandu-se intr-un sentiment dual, fericire dublata de rautate, pentru ca in final sa se ajunga la sentimentul iubirii pierdute, al dezamagirii profunde si al descurajarii totale. Intalnim astfel femeia in diferite ipostaze. Femeia de salon, corupta, meschina si rea („Scrisoarea V”), care nu intelege aspiartiile barbatului, cocheta, adulterina.
Femeia eros, ingenua, femeia copil, femeia indragostita, senzuala ispititoare ce conoteaza placerea. Elementul feminin este puternic legat de planul teluric, spiritualul nu ii este accesibil si ii este aproape inutil.
