in opinia mea, opera saracutul, de emil garleanu, este o schita, specie a genului epic, de dimensiuni reduse, in care putine personaje sunt antrenate in derularea unui episod unic si semnificativ din viata personajului principal, intrun timp si spatiu limitate.
in primul rand, apar putine personaje: carabusul, cocosul, paunul, strutul. acestea sunt antrenate in derularea unui episod unic din viata personajului pricipal: carabusului: Vântul în calea lui a luat pe lângă flori, pene, hârtii şi un cărăbuş mititel, castaniu, cu aripi fragede şi ochişori ca două neghiniţe. La întâlnirea cu un cucoş, deşi i-a fost frică, pasărea nu l-a mâncat. Dar, aventura continuă - se va întâlni cu un curcan, şi cu un păun. Dacă păsările mai mari l-au cruţat, un sturz mic l-a mâncat totuşi. Întâmplarea tristă a fost privită de pe un gard de o vrabie cu puii ei, trăgând învăţătura că în viaţă trebuie să te fereşti şi de mici şi de mari, fiindcă nu poţi să ştii de unde poate să-ţi vină răul.
in al doilea rand , spatiul in care se desfasoara evenimentele este restrans.:in fata unui gard, iar intervalul de timp limitat la: toamna.
in concluzie trasaturile mai sus prezentate justifica incadrarea textului suport in specia schitei.
