Este primul poem în proză din istoria noastră literară, care a fost scris în limba franceză la Paris şi publicat înRomânia viitoare, revista revoluţionarilor români, exilaţi după înăbuşirea mişcărilor de la 1848 din principatele româneşti. Poemul este o vibrantă imagine a istoriei naţionale în metafore, personificări, metonimii, simboluri şi alegorii.Textul cultivă un profund sentiment patriotic şi un vădit mesaj pe linia programului Daciei literare. A vorbi de România, într-un moment când ea nu exista, însemna a da glas şi expresie idealurilor generaţiei de la 1848, adică dobândirea independenţei şi unităţii naţionale.Textul se pare că a fost tradus în limba română de Nicolae Bălcescu, de aceea a fost atribuit de unii cercetărori acestuia. Contribuţia lui Bălcescu însă este a unui traducător, şi nu de autor.Imaginile par a fi o meditaţie pe temafortuna labilis şi aduc aminte de„deşertăciunea deşertăciunilor” dinEcleziastul „şi oase peste oase de morţi acoperă pământul…”. De aici imaginile, ce vor fi reluate de Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, sugerându-se imensa năvală de popoare asupra neamului nostru: „pe flecare din acele morminte era un semn deosebit… pe una, o cruce roşie plecată, pe alta un turban însângerat cu semiluna înfiptă pe dânsul… mai departe o suliţă tătârască sfărâmată… şi acolo stau mormane grămădite, după seminţii şi lege, oasele neamurilor care se întâmpinaseră pe acest câmp de bătaie”. Mesajul patriotic este rostit de doi supravieţuitori simbolici: „Fală şi mândrie ţie, ţara noastră, binecuvântată şi cu vântâtoare de Dumnezeu… feciorii hunilor s-au încumătat să te supuie… şi tu ai fost peştera ciolanelor lor… potopul Asiei a vrut să înghită lumea… şi tu ai fost stavila lumei.”
