Poezia "Doina" nu este structurata pe strofe, fiind o unitate de exprimare a sentimentelor de jalesi dor, si sugereaza, totodata, armonia, comuniunea omului cu natura.Inceputul poeziei este o adresare directa, prin care poetul anonim, personificând doina, îsiexprima direct atractia pentru aceasta creatie folclorica: "Doina, doina, cântic dulce, / [...] Doina,doina, viers cu foc". Dragostea si pretuirea autorului anonim pentru frumusetea neasemuita acântecului popular sunt exprimate prin repetitia vocativului "doina, doina", precum si prinepitetele "cântic dulce" si "viers cu foc", sugerând totodata vraja si farmecul prin care doinaemotioneaza profund sufletul românului. Atitudinea de apropiere sufleteasca, pe care autorul popular o exprima cu patima, este ilustrata si prin apozitiile "cântic dulce" si "viers cu foc", undeepitetetele sugereaza muzicalitatea acestei creatii, precum si capacitatea doinei de a alina dorulori suferinta profunda a românului.De când se stie pe aceste meleaguri, românul a iubit creatia populara, deoarece prin intermediulei si-a exprimat cele mai intime si profunde sentimente, si-a contopit sufletul cu aceste comorispirituale: "Când te-aud. nu m-as mai duce!/ Când rasuni, eu stau în loc!", ilustrate prinverbe sau expresii sugestive.Ideea ca doina a însotit dintotdeauna românul de-a lungul existentei sale, în orice împrejurare,este exprimata în continuarea poeziei prin succesiunea anotimpurilor, ilustrate cu principaleleelemente de natura specifice. Bucuria omului pentru venirea primaverii, anotimpul care trezeste
