Legenda spune că, odinioară, toţi copacii îşi păstrau frunzele la
venirea iernii. Dintre aceştia, numai bradul a rămas, până în prezent,
verde la venirea anotimpului rece.
Legenda spune că în preajma iernii, o mică pasăre nu a mai putut să
plece spre ţările calde, întrucât avea o aripă ruptă. Tremurând de frig,
pasărea a încercat să se adăpostească în frunzişul unui stejar şi a
unui ulm stufos, dar ambii copaci au refuzat-o, de teamă că le va mânca
fructele. Disperată, aceasta s-a culcat în zăpadă, aşteptând să moară.
Deodată a auzit chemarea unui brad, care îi promitea ocrotire. Astfel,
pasărea a fost salvată.
Dar, în seara de Crăciun, un vânt teribil a suflat cu putere peste
pădure şi toţi copacii şi-au pierdut frunzele, în afară de bradul cel
generos, pe care Dumnezeu l-a răsplătit pentru gestul de bunăvoinţă şi
i-a păstrat frunzişul verde, oricât de aspre au fost vicisitudinile
iernilor care au umat.
O altă legendă, din nordul Europei, povesteşte că, odată, în vremi
foarte îndepărtate, au pornit la drum lung trei virtuţi surori
(Speranţa, Iubirea şi Credinţa), căutând copacul care să le reprezinte:
înalt ca Speranţa, mare ca Iubirea şi trainic precum Credinţa. După
îndelungi căutări, surorile călătoare au găsit bradul, pe care l-au
iluminat cu razele stelelor, devenind astfel primul pom sfânt împodobit
de Crăciun.
Bradul este considerat un arbore sfânt pentru că vârful său se
îndreaptă spre înaltul cerului dumnezeiesc, iar ramurile sale rămân
permanent verzi, amintind de viaţa veşnică.
Datina folosirii bradului de Crăciun a fost preluată de la romanii
antici, care îşi împodobeau locuinţele cu un brad sau cu crenguţe de
brad în timpul serbărilor.
Până în secolul XII, brazii de Crăciun nu erau împodobiţi. Localnicii
îi atârnau de tavan cu vârful în jos, obicei pe care nimeni nu l-a
putut explica. A urmat apoi o lungă perioadă în care se foloseau
crenguţe de brad pentru împodobirea caselor.
