În primul rând, copilăria a fost și va rămâne tărâmul tuturor viselor și a descoperirilor. Coronițele din păr, jocul de-a mijatca prin te miri ce văgăuni, altercațiile cu alți copiii pentru o jucărie, fuga nebună pe pajiști, câinii vecinului lătrând, prinzându-ne la furat cireșe… Câte și mai câte lucruri frumoase s-au întâmplat atunci! Și cu câtă indiferență le tratam; cât de mult visam să devenim maturi, să scăpăm de grija părintească și de toate acele reguli apparent stupide. Astăzi, de exemplu, mi-aș fi dorit să pot sta cu mama la făcut plăcinte; sau să alerg prin pădurea de la țară, văzând în fiecare copac un personaj mitologic, auzind fiecare asără cântând ca o zână fermecată, așteptând să fie eliberată de mine, marea eroină… și cât de trist mă privește felinarul din geam! La fel de bătrân, cu capul aplecat, la fel de trist și déjà indiferent. Ca mine…
