În seara aceea de ajun eram nespus de agitat. Cu îngrijorare fără de seamăn mă repezeam, după scurte popasuri, dintr-un colț al curții într-altul, scrutînd cerul cu încordate priviri. Mai ales în miazănoapte îmi pusesem toată nădejdea; de-acolo avea să vină mult așteptatul nor de zăpadă. Mi-l închipuiam enorm și alburiu, cu chip de om; un Moș Crăciun plutind greoi sub povara darurilor, pe căile văzduhului.
Era cu neputință pe-o vreme ca asta să nu se ivească, scuturîndu-și barba de omăt: un cer atît de plumburiu și potolit, e drept, dar atît de ghețos? Numai fata din casă mă tot necăjea: — Domnule, poftim înăuntru, ai să răcești… Fără îndoială că nici n-o luam în seamă. Însă cura ieșea cam des: „Domnule, îi spun cocoanei!” ajunsese chiar de nesuferit. Atîta nesimțire nu-mi mai fusese dat să văd: să se sinchisească așa de puțin de norul cu ninsoare, cînd a doua zi era Crăciunul!
În fundul curței, însă, salcîmul cel mare, străjerul nostru înspre hotarul miazănopței, luase o înfățișare prea fantastică în negura crescută pe nesimțite. Copacii mai scunzi și toate uscăturile acelea informe ale arbuștilor din preajma-i conturau acum arătări din cale afară de stranii, pentru ca pasul meu să se mai aventureze pînă acolo. Chiar aici, aproape de ușa bucătăriei, unde, de la tăierea porcului, se strămutase tot sufletul casei, susurul metalic al crengilor și fantasmele negre, care creșteau spre mine, mă făceau să dau pas cu pas înapoi, spre scara salvatoare. Moș Crăciun dăduse drum înainte-i la toate lighioanele stihiilor, ca să alunge pe cei ce-ar vrea să afle secretul închegărei lui din baierele văzduhului.
