Legenda satului Cosniţa
Bătrânul Nistru îşi duce alene apele la vale... Din când în când se mai aude câte-un sunet; sunt valurile ceşoptesc trecutul glorios al neamului nostru... Ne spune despre Dragoş, voievodul căruia i-a fost menit săajungă pe acele meleaguri şi până la facerea satului natal.
Nistrul, malurile lui sunt umbrite de stejari seculari, de salcii pletoase, care freamătă şi plâng la orice bătaie a vântului... La umbra lor s-au adăpostit strămoşii noştri, în luptele crâncene, ce le duceau cu vrăjmaşii, fiind călăuziţi de soare şi de lună, veşnicii martori ai creării. Ei au păzit cu sfinţenie datinile şi credinţa neamului nostru, transmise din moşi-strămoşi. Uite aşa, a ajuns şi la noi, frumoasa legendă a satului nostru, adusă de valuri, de şoapte...
Locuitorii din lunca Nistrului sunt oameni harnici, credincioşi şi cu un suflet mare. Ei singuri şi-au făurit destinul, prin munca lor rodnică. De la început încă, sătenii au avut multe îndeletniciri, care i-au ajutat sătrăiască mai bine, au arat pământul, au cultivat, au sădit pomi, şi au crescut oi şi alte vite.
Dar cea mai de suflet îndeletnicire era împletirea coşurilor, sau cum li se spunea pe vremea ceea coşniţe. Oamenii împleteau cu sârg şi cu drag acele coşuri din crengi de salcii şi nuiele, cu mâinile bătute de vânt şi de soare, pentru a mai putea face un ban şi pentru nevoile casnice.
Astfel, a apărut denumirea satului meu, Coşniţa, o localitate cu oameni frumoşi şi mărinimoşi.
Gîncu Ana
