Primele versuri confirmă titlul, păstrând acelaşi câmp semantic al picturii: „Acum pictez untablou mare - / vreau să-mi fac un autoportret”.Jocul metaforic continuă, din versuri închipuindu-se încet-încet o figură fantezistă a autorului. Succesiunea de metafore nu spune nimic, de fapt, despre imaginea sa picturală, ci despre imaginea spirituală, despre sufletul lui: „inima - o gămălie de chibrit”; „creierul - un aparat sacru şi concret”; „ochii - două semne de întrebare”; „gândurile - o claie informă de rufe murdare”; „fruntea cutată - o scară către infinit” etc. Omul pare a fi făcut din contradicţii, din antinomii, din azur şi din lut, din inferior şi aspiraţii superioare. Epitetele „murdare” şi „zgâriat” duc cu gândul la lucruri uzate, purtate şi, implicit, la faptul că acesta nu este un „portret al artistului la tinereţe”, ci la vârsta maturităţii, a experienţelor care l-au consumat. În tot acest „maldăr al recuzitelor inutile” format din sentimente, gânduri, experienţe, atitudini, ceea ce abia întrezăreşte un ochi atent este, de fapt, cel mai important lucru: „cicatricea unei găuri în frunte /sau,ceva ce ar putea să semene a ideal sau a munte”. Idealul - o Golgotă a fiecăruia dintre noi - face din noi ceea ce suntem. Sau ne ucide.Poetul se autodefineşte printr-un portret liric.
