A scrie înseamnă a lupta. Cu ce, cu cine? Cu imaginile şi convenţiile, cu percepţiile şi emoţiile existenţiale, implicit cu tine însuţi la un moment dat mi-am exprimat dorinţa de-a avea o viaţă contemplativă. Asta ar fi o odihnă, o trăire în afara creaţiei. Întrucît creaţia nu e contemplativă, ci tensionată, încleştată în sforţarea sa de-a se sustrage vieţii curente prin expresie. A contempla e a te lăsa absorbit de un aspect al realului. A te cufunda în efluviile sale hipnotice. E o postură pasivă. A scrie înseamnă a aspira tu realul pentru a crea un vid în care să se instituie ficţiunea verbală. Disciplină în sine, producţia literară presupune o disciplină a scriptorului. Acesta nu mai poate fi omul-standard, trecînd treptat la un mod de-a trăi distinct, la un soi de asceză. Deosebită de asceza monahală, ea nu impune neapărat renunţarea aspră la satisfacţiile terestre, la relaţiile sentimentale şi senzuale cu lumea. E vorba de o distanţă melancolică pe care o aşezi între tine şi celălalt, ca şi între tine şi tine. Astfel ia naştere acea subtilă bucurie a renunţării, satisfacţia dureros-voluptuoasă a sacrificiului implicat în creaţie. Cu excepţia unor clipe pasagere de mulţumire pentru făptuirea ta, pe tărîmul creaţiei nu eşti sigur de nimic. Te mişti printre aproximaţii şi umbre. Scrisul nu-ţi oferă siguranţă, ci nelinişte. Nu-ţi oferă putere, ci tulburare.
