Împăratul medieval Carol cel Mare (742-814) a fost regele francilor, cuceritorul Savoiei, fondatorul Sfântului Imperiu Roman şi unul dintre cei mai vestiţi conducători din istoria europeană. Carol s-a născut în 742, probabil lângă oraşul Aachen (Aix-la-Chapelle), care a devenit mai târziu capitala sa. Tatăl lui era Pepin cel Scurt, iar bunicul Carol Martel, marele conducător franc a cărui victorie din 732, de la Tours, a zădărnicit intenţiile arabilor de a cuceri Franţa.
În 751, Pepin fusese proclamat regele francilor, şi astfel se sfârşise fragila dinastie merovingiană. A fondat o nouă dinastie, cunoscută azi sub numele de dinastia carolingiană, după numele lui Carol. În 768, Pepin a murit, şi regatul franc s-a împărţit între Carol şi fratele său, Carloman. Din fericire pentru Carol şi pentru unitatea francilor, Carloman a murit pe neaşteptate în 771. Iar Carol, la vârsta de douăzeci şi nouă de ani, a devenit unicul conducător al regatului franc, care era deja cel mai puternic stat din vestul Europei.
La urcarea lui Carol pe tron, statul franc cuprindea în principal Franţa, Belgia şi Elveţia de azi, plus o mare parte din Olanda şi Germania. În scurt timp el a pornit o campanie militară în scopul cuceririi unor noi teritorii. Văduva lui Carloman şi copiii se refugiaseră în regatul lombard din nordul Italiei. În jurul anului 774, ca urmare a înfrângerii lombarzilor, Italia de nord a fost asimilată de imperiul său, deşi abia după alte patru invazii a reuşit să-şi consolideze domnia. Văduva lui Carloman şi copiii au căzut în mâna lui Carol cel Mare şi nu au mai fost văzuţi niciodată.
